Cand “te trezesti” la Portile Cerului inainte de vreme, sau…avionul groazei!

Unii au intitulat ştirea: “zbor de coşmar”! Alţii i-au zis “spaimă în aer” sau “avionul groazei”. Puţin contează titlurile care se dau pe pământ.

Pe scurt. La ora 18.15 de la Roma trebuia să decoleze un avion al companiei Blue Air, cu destinaţia Bucureşti. După aproape o ora de stat în avion, pe la ora 19.40 am decolat. Am auzit un zgomot metalic neregulat şi la puţin timp o bubuitură. Motorul din stânga a luat foc. Fereastra mea era chiar în dreptul motorului avariat.

Pasagerii au început să strige. Mai ales că nimeni dintre personalul avionului nu spunea nimic. Teama noastră a fost că pilotul nu observase că motorul a luat foc. Unii s-au ridicat cu gând să meargă spre cabina pilotului.

S-a creat panică. Oamenii au început să strige:”vom muri!”. Strigau la pilot:”opreşte avionul”! În jur tinere, copii, plângeau.

Mai apoi vocea unui însoţitor de bord s-a făcut auzită. Ni s-a spus că pilotul a observat că motorul a luat foc şi că s-a întrerupt alimentarea cu combustibil. Incendiul s-a oprit. Am rămas într-un singur motor. Parcusesem o distanţă mică din momentul decolării.

Pilotul ne-a comunicat că vom ateriza de urgenţă pe aeroportul din Roma. Am luat altitudine. Am urcat cam până la 3000 de metrii. Avionul s-a întors spre Roma. De două ori am pierdut altitudine. Am căzut în gol.

Am aterizat. Oamenii au izbucnit în aplauze. De jur împrejurul avionului autospeciale pregătite pentru intervenţie. Nu a mai fost cazul.

Am coborât. Unii nu s-au mai urcat. Cei mai mulţi erau supăraţi pe Blue Air şi pe România. Un grup de tineri s-au îmbătat. Lângă mine o tânăra tremura ca frunză. Telefoane mobile peste tot. Oamenii povesteau ce li s-a întâmplat.

După 6 ore am aterizat la Bucureşti cu o altă aeronava. Rude, prieteni, s-au îmbrăţişat. Televiziunile filmau, căutau să ia interviuri. Va demara o anchetă pentru că avionul era nou şi în garanţie.

Aceasta este ştirea…!

Luni dimineaţă m-am trezit. Eram în garsoniera bisericii Muntele Sionului din Roma. Avusesem un vis care m-a marcat puternic. Fetele mele, Aniela şi Carina erau în camera alăturată. Pentru prima dată m-au însoţit în lucrarea lui Dumnezeu. Le-am chemat lângă mine şi le-am povestit visul:

Ajunsesem la poarta cerurilor. Acolo erau două intrări apropiate. Una era către rai şi una era către iad. Am observat că toţi oamenii care ajungeau acolo se îndreptau spre intrarea către rai. Însă acolo era un înger. Şi unii dintre ei erau aruncaţi spre cealaltă intrare care ducea spre iad. Am văzut o persoană cunoscută care a fost aruncată aşa.

Am înţeles atunci de ce Biblia spune că unii vor fi “aruncaţi în întuneric…”. Pentru că de fapt nimeni nu mergea spre iad. Toţi se îndreptau spre intrarea către rai.

La un moment dat îngerul de la poartă s-a îndreptat către mine şi mi-a spus:

”- Tu ce faci?.

– Eu i-am răspuns: nu cred că este timpul ca eu să fiu aici!

– Asta nu depinde de mine, mi-a spus el, ci de Dumnezeu. Am înţeles că trebuie să vorbesc cu Dumnezeu. Am vrut să îl întreb cum pot să Îl găsesc pe El, dar îngerul a plecat. Atunci mi-am amintit că nu trebuie să merg undeva că să Îl găsesc pe Dumnezeu, ci e suficient să mă rog ca El să vină. M-am rugat. Atunci un nor luminos a apărut şi în nor era un chip. Am vorbit:

– Cred că eu nu trebuie să fiu acum aici!

– Aşa este, mi-a spus. Dar vreau să îţi aminteşti că ţi-am dăruit viaţă.”

Am vorbit cu Aniela şi Carina. Le-am spus că eu cred că visul acesta însemna că trebuie să mulţumesc Lui Dumnezeu pentru că mi-a scăpat viaţa. Cu doi ani înainte am avut un accident de maşină teribil. Numai mâna Domnului m-a protejat. Atunci Dumnezeu printr-o descoperire mă înştiinţase. Credeam că semnificaţia visului era aceea de a nu uita să mulţumesc Lui pentru că mi-a dat viaţa.

M-am întâlnit cu Andreea. O tânără de la noi din biserică care urma să se întoarcă la Bucureşti cu acelaşi zbor ca şi noi. Împreună cu George, diaconul bisericii, şi Lidia soţia pastorului, am mers la un supermarket. Pe drum visul avut revenea continuu. Le-am povestit şi lor visul.

Pe la prânz ne-am întâlnit cu pastorul bisericii, Stelian Mag, care ne-a condus la aeroport. La prânz i-am povestiţi şi lui visul. A rămas pe gânduri.

Ne-am despărţit. Ne-am îmbarcat. Am decolat. Apoi avionul a luat foc. Copilele mele s-au speriat. Carina a început să plângă. Pentru o clipă am simţit fiorul morţii. O clipă de groază. Mi-am închipuit că din moment în moment avionul va exploda. M-am uitat la fetele mele şi mi-a părut rău că nu vor vedea mare lucru din viaţa aceasta. M-am gândit la Mina, la soţie, şi la faptul că va rămâne fără familie. Şi m-a luat frica.

Apoi mi-am amintit de vis. De faptul că Dumnezeu mi-a spus că nu era timpul să fiu la porţile veşniciei. De faptul că îmi dăruieşte viaţă. În fapt, a doua oară. Şi le-am spus fetelor să nu se teamă. Le-am amintit de vis. Au prins curaj.

O pace deosebită a coborât peste mine. Am simţit măreţia unui Dumnezeu care poartă de grijă. Am simţit că nu sunt o întâmplare. Că am preţ în ochii Domnului. L-am iubit. Am plâns la gândul că El îşi face timp să ne instiinteze. M-am rugat cu copilele şi i-am mulţumit. Încă sunt copleşit. Fiindcă Dumnezeu ne-a dat viaţă. Dar mai ales că ne poartă de grijă. Că este atât de iubitor încât ne vorbeşte. Nu ştiu cum să spun acest lucru în cuvinte. Mi-e teamă să nu Îl supăr. Dar ce bine e să ai un Dumnezeu care te iubeşte în acest fel.

Stau acum în faţa computerului şi nu ştiu ce să numesc vis şi ce să numesc realitate. Mai puternică decât incendiu, decât frică morţii, decât spaima familiei este recunoştinţa. Mai real îmi pare visul. Unde Dumnezeu mi-a transmis că nu a uitat. Că ştie. Şi că iubeşte. Sunt tare recunoscător că El are timp pentru fiecare.

Prieteni! Cerul e o realitate. Dumnezeu e viu. Să fim atenţi la decolare!

Intenţionat am lăsat numele pastorului şi al diaconului din Roma. La fel şi al Andreei din biserica Betel. Vă rog să mă iertaţi. Dar poate unii se vor îndoi. Fiţi vă rog nu martorii mei, ci ai Lui. În fond în toate aceste este vorba despre El. Despre Dumnezeu, iubitorul de oameni. Fii slăvit, Tată!

Florin Ianovici